2500+: Viștea Mare, Moldoveanu

Am plecat din Bâlea puțin după ora 6. Prima urcare a zilei a fost cea cunoscută spre Șaua Caprei.

Tata venea și el spre creastă, dar de aici înainte fiecare urma să-și continue tura în ritmul și după planul propriu. Eu aveam în față un drum lung: Moldoveanu și înapoi.

Monumentul Speologilor, în memoria celor patru speologi orădeni care și-au pierdut viața într-o avalanșă în decembrie 1977.

Era încă foarte devreme și muntele abia începea să se lumineze.

Una dintre acele dimineți în care merită să fi plecat înainte să se trezească toată lumea.

Mai aveam foarte mult până la Moldoveanu, dar vremea arăta bine și, pentru moment, totul mergea conform planului.

Adică pe poteca dintre Monumentul Speologilor și Fereastra Zmeilor.

Începutul zonei în care traseul devine ceva mai spectaculos. La întoarcere aveam să ajung din nou aici, dar în cu totul alte condiții.

De data aceasta eram singur și încercam să nu pierd prea mult timp: drumul până la Viștea era încă lung.

Jos rămâne Lacul Buda, iar înainte începe succesiunea tipică Făgărașului: urci, cobori, mai urci o dată și vârful spre care mergi pare mereu ceva mai departe decât credeai.

Jos este lacul Podu Giurgiului, încă înzăpezit. Până aici mă simțeam bine și mergeam aproximativ după plan. Nu aveam de unde să știu că peste numai câteva minute tura avea să se schimbe.

În 2010, aici ne prinsese un vânt atât de puternic încât a trebuit să ne adăpostim între stânci. Șaisprezece ani mai târziu, Mircii avea să devină din nou punctul în care tura se complica.

La coborârea de pe vârf a început să mă doară genunchiul stâng. Îl solicitasem mult în ultimele ture, în special pe Dara și Hârtopu Darei, apoi pe Negoiu, Lespezi și Cornu Călțun. Din acel moment n-am mai reușit să țin ritmul meu obișnuit.

Jos, în căldare, se văd Cabana Podragu și lacurile.

Genunchiul mă supăra deja serios și începeam să înțeleg că ziua avea să fie mai lungă decât calculasem. Moldoveanu însă rămânea înainte.

Mai departe pe creastă, spre Șaua Podul Giurgiului și Viștea Mare.

Am redus ritmul și am continuat. Nu mai era o tură în care să mă intereseze timpul. Singurul lucru important devenise să ajung pe cele două vârfuri și să pot reveni cu bine.

Aici am avut parte și de surpriza zilei. Pe vârf ajunsese un grup numeros de militari, iar pe porțiunea spre Moldoveanu se formase o adevărată coloană.

După atâția kilometri aproape singur pe creastă, ultimii metri spre cel mai înalt vârf al țării aveau să fie, paradoxal, cei mai aglomerați. :)

Din nou aici, după 16 ani.

Prima dată ajunsesem copil, alături de tata. Acum ajungeam singur, după un drum început dis-de-dimineață din Bâlea și cu un genunchi care nu mai era deloc de acord cu planurile mele.

Dar fotografia aceasta însemna mai mult decât încă o urcare pe Moldoveanu.

Cu Moldoveanu și Viștea Mare se închidea cercul început în 2026: toate cele 13 vârfuri românești de peste 2500 de metri erau din nou făcute, de această dată exclusiv în ture solitare. Un vis al meu!

Moldoveanu era făcut, dar tura era departe de a fi terminată. De fapt, cu genunchiul care mă durea, partea complicată abia acum începea.

Am vorbit cu tata prin stație și i-am spus ce se întâmplă.

Una dintre variantele la care mă gândisem era coborârea prin Portița Viștei, pe Valea Viștei. Răspunsul lui a fost categoric: cu genunchiul în starea aceea nu avea niciun sens să aleg o coborâre atât de dură. Cea mai sigură variantă era să mă întorc spre Bâlea.

Încă o fotografie pe Viștea Mare înainte de drumul lung spre vest.

În 2010, Viștea și Moldoveanu fuseseră două etape din proiectul copilului de 7 ani care încerca să urce toate vârfurile de 2500+. În 2026, deveniseră ultimele două piese ale aceleiași povești, refăcută după 14-16 ani.

De aici nu mai aveam nimic de „cucerit”. Trebuia doar să ajung jos.

Aici s-a întâmplat, în sfârșit, ceva bun. Am simțit că musculatura piciorului începe să se destindă și durerea din genunchi a început să scadă.

Nu dispăruse, dar diferența era suficientă cât să pot continua mai relaxat.

Pe drumul de întoarcere, în zona Parului de Fier.

În față mai aveam Monumentul Nerlinger, Trei Pași de Moarte și Fereastra Zmeilor.

În același timp, cerul începea să arate tot mai puțin prietenos.

În apropierea Monumentului Nerlinger a început o furtună de vară, cu tunete.

În câteva minute peisajul liniștit de până atunci s-a schimbat complet. Am luat din nou legătura cu tata, iar recomandarea a fost să nu mai urc spre Trei Pași de Moarte în condițiile acelea.

Mi-a explicat prin stație pe unde pot ocoli sectorul și am continuat spre Fereastra Zmeilor pe varianta mai sigură.

Între timp, tata ajunsese la Monumentul Speologilor. Cum eu mai aveam destul de mers până acolo, am schimbat pentru ultima dată planul zilei: eu urma să cobor prin Căldarea Caprei, pe triunghi galben, către Transfăgărășan, iar el să revină în Bâlea și să vină cu mașina să mă recupereze de pe șosea.

Nici n-am terminat bine planul că furtuna a plecat în jos, spre Piscul Negru și Vidraru, iar deasupra mea a reapărut soarele.

Am păstrat însă decizia.

Coborârea prin Căldarea Caprei, pe triunghi galben, către Transfăgărășan.

La aproape 13 ore de la plecarea de dimineață, ziua se apropia în sfârșit de final.

Nu fusese tura pe care o planificasem. Genunchiul îmi schimbase ritmul, aglomerația de pe Moldoveanu îmi schimbase timpul, furtuna îmi schimbase traseul, iar punctul în care urma să termin ziua nu mai era Bâlea.

Un singur lucru rămăsese exact așa cum îl plănuisem:

Viștea Mare și Moldoveanu erau făcute. Iar integrala 2500+ era, pentru a doua oară, completă.