TNQ 2019 – Apprentice

Primul lucru când am ajuns la Breb am văzut cortul The North Quest, unde erau pachetele de înscriere, am tot tras cu ochiul la ele.

Cazarea s-a făcut la Village Hotel, adică o curte cu mai multe căsuțe tărănești restaurate. M-am întâlnit cu domnul Dobai, care m-a dus în căsuța unde aveam să stau și care arăta ca mai jos.

La masa de seară și în jurul focului, am aflat și câte ceva despre locul unde se ținea tabăra: The Village Hotel.

Acesta se spune că face parte dintr-un proiect mai mare, în mai multe părți ale lumii (chiar și Egipt de exemplu), prin care sunt restaurate case care să arate ca cele originale, țărănești, dar care să aibă totuși un pic de confort.

În Maramureș, am aflat că, din păcate, căsuțele astea de lemn sunt un semn de sărăcie și localnicii, nu chiar toți, abia așteaptă să scape de ele.

În Breb, de Village Hotel se ocupă doamnă englezoaică, cred, care se numește Penny Ridgley, foarte prietenoasă și vorbăreață.

Mi-a plăcut foarte mult că fiecare pachet era personalizat cu numele participantului.

Nu mai aveam răbdare, abia am așteptat să-mi văd tricoul tehnic pe care vreau să-l păstrez, să am amintire din prima mea tabără de MTB:

După ce ajungi în Breb și te cazezi, când a ajuns destulă lume, este timpul pentru shot-ul de bun venit!

Acesta este, bineînțeles, un shot de horincă din Maramureș.

Se vede din poză că eu am fost de cealaltă parte a baricadei.

Fiind tabără de începători, domnul Robert Dobai a organizat un mic poligon de antrenament.

A doua zi, după sosire, după masa de dimineață, am mers în poligon unde domnul Dobai ne-a explicat mai multe lucruri despre bicicletă, despre suspensii, presiunea în furcile de aer și în shock (pentru cei cu full), apoi ne-a verificat poziția pe bicicletă.

În poligon, erau montate două drop-uri, unul cam de 20 cm, altul mai mare, de vreo 40 cm, plus alte obstacole.

După poligon, am plecat în prima tură a taberei, în care trebuia să facem un ocol al muntelui Creasta Cocoșului.

Seara am mâncat gogoși de la Penny Ridgley, foarte bune, mi-au rămas în minte, apoi am participat la prezentările domnului Robert Dobai despre antrenamente și nutriție.

În ziua doi trebuia să facem cam 50 de km să vedem un lac care se numea Iezerul Mare și este o rezervație protejată, dar până la urma, din cauză de ploaie, am făcut 60 de km foarte munciți.

Pentru mine, care îs pasionat de mașini mari și locuri abandonate, o fost foarte interesant să mergem la un baraj chiar mare, cred că de două ori mai mare ca cel de la Oașa, într-un loc numit Runcu.

Domnul Robert Dobai ne-a spus că acest baraj de la Runcu a fost început acum 30 de ani și că s-au investit în el cam un miliard de euro, acum mai având ei nevoie cam de 100-200 de milioane ca să fie terminat.

Am mers printre clădirile abandonate în care au stat în timp muncitorii de la baraj și am văzut parcuri de mașini vechi abandonate sau care mai funcționau și păreau de pe vremea comunismului, pentru mine a fost foarte interesant.

Problema de sâmbătă era că ba tot ploua, ba mai stătea, până când ne-a prins o răpăială incredibilă cu gheață.

Am pedalat cât am putut până când ne-am dat seama că domnul Dobai ne-a dus la o cabană unde se cunoștea cu oamenii de acolo, ca să ne adăpostim.

Cred că era un loc care se numea Izvoare, iar Cabana se numea Brăduț. Doamnele de la cabană ne-au servit cu ceai, gratis…

Seara, am ajuns specialist în făcutul focului, mi-a plăcut foarte mult.

A fost o zi în care s-au întâmplat foarte multe lucruri, ne-a plouat, ne-am dat la deal, la vale, am băut ceaiuri, am mâncat grătare, am făcut focul, așa că la final am adormit târziu și bucuros.

În ultima zi de tabără, urma ploaie, dar noi am ajuns să ne obișnuim că pentru Robert Dobai asta nu este o piedică să găsească un traseu bun de dat, așa că ne-am aliniat la start ca în fiecare dimineață.

Ne-am pozat pe munți și am văzut locuri foarte frumoase, am pedalat prin noroaie mari, dar și pe poteci superbe sau rock-gardene alunecoase, am cunoscut oameni noi și deosebiți.

Mi-a plăcut că m-am dat cu oameni la care le placea mult să se dea, care puteau să facă glume chiar și când eram uzi până la piele de la ploaie sau transpirație.

În ultima zi a fost și un mic concurs de downhill, la care Robert a spus că am luat locul doi, iar domnul Dobai mi-a dat voie să-i spun Robert.

N-am simțit nici un pic la Breb că aș fi "cumpărat" ceva, cum ar fi să-ți iei bilet la mare sau în Grecia sau altundeva. M-am simțit ca și cum am fi fost mai mulți prieteni care au pus bani împreună să închirieze o cabană, să își ia ceva de mâncare, să facă grătar, să bea bere, să se distreze și să se dea cu metebeul.

Mulțumesc The North Quest !